Privind spectacolul realizat cu “Mutter Courage” prin prisma acestor cerinte, spectatorul nu se poate declara complet multumit cu enumerarea unor momente frumoase, bine realizate — si aceasta eu atit mai mult eu cit teatrul lui Brecht — impunind o anume montare, dar solicitind resurse actoricesti complexe — contine elemente care se pot traduce in modul cel mai corect pe micul ecran. Modalitatea aleasa de regizor — care a facut totodata si adaptarea textului pentru televiziune — de a folosi, pentru a puncta fragmentarea actiunii, proiectiile brechtiene ale scurtelor rezumate aie respectivelor momente, a dezavantajat spectacolul, imprimindu-i un ritm lent, monoton, obositor. La aceasta a contribuit si faptul ca unghiul din care au fost privite diferitele episoade a fost mai tot timpul acelasi. Distributia fixata s-a centrat pe Marga Anghelescu, interpreta Annei Fierling, in jurul careia graviteaza intreaga piesa. Este inutil sa vorbim despre dificultatile acestui rol, care-si tine interpreta tot timpul in scena, unde conduce si comenteaza totodata actiunea.
Binecunoscuta inclinatie a actritei pentru compozitiile profund dramatice, jocul ei concentrat, vocea joasa, vibranta, o indicau de altfel pentru rol. Marga Anghelescu a umplut scena, dominindu-si partenerii ; masca pe care si-a compus-o, mersul frint la aflarea vestii mortii fiului ei, miscarile ei s-au imbinat intocmai, recreind acel portret al femeii dure, abrutizate de zbaterea necontenita intre dorinta de a-si pune copiii la adapost si goana dupa cistig, pe care pacea „o sugruma" si care pierde, pina la urma, totul. Pacat insa ca in acest portret au fost vii aproape numai tonurile tragice, inzestrata actrita nesesizind — sau, poate, neglijind voit — latura de amara si lucida ironie a comentariului pe care-l rosteste, atitudine specifica teatrului epic si voita de Brecht. Am considerat-o mai convingatoare in partea a doua a spectacolului, si mai eu seama in momentele in care-si alege drept mijloc de expresie o stapinita asprime, decit in cele in care acorda atentie in primul rind mijloacelor exterioare, utilizind o mimica excesiva.
Rolul Kattrinei, fata muta, izolata prin aceasta infirmitate de oameni, in sufletul careia nimeni nu poate pa trunde, este un rol de incercare pentru orice actrita. Neobisnuita lui complexitate consta in aceea ca, lipsit fiind de replica, el este menit sa sublinieze de fiecare data de care parte se afla adevarul, dreptatea. Infirma, vrednica de mila tuturor este singurul personaj perfect lucid din piesa. in privirile si tacerile ei se oglindeste, amplificat si inaltat pina la sensul lui real, ecoul fiecarei intimplari, si actiunile scurte, energice aie Kattrinei — culminind eu acea simbolica bataie de toba menita sa trezeasca omenirea — sint manifestarile unei constiinte, unei gindiri. Lucia Mara Vrabie a avut momente izbutite (inconstienta trezire a feminitatii in scena incercarii ghetelor si palariei, momentul cind vrea sa-si avertizeze fratele), in care gesturile dezordonate si privirea chinuita au reusit sa comunice ; in ansamblu insa, chipul imobil si miscarile monotone — care s-au rezumat aproape la repetatele urcari si coboriri din caruta — nu ne-au amintit de posibilitatile celei care a creat-o pe uluitor de vibranta Natasa din “Azilul de noapte” sau pe profunda, sensibila Laura — chipuri cu care rolul se intilnea undeva, pe coordonatele puritatii intemnitate intr-o lume de mizerie morala si ale luciditatii frinte de neputinta de a actiona.
Din restul distributiei s-a detasat net Ion Marinescu (Predicatorul) — un chip siret, priviri iscoditoare, o voce mieroasa si, mai eu seama, un mod foarte inteligent de a pune in valoare replicile esentiale, care a dovedit intelegerea rolului nu numai in datele sale exterioare. Marcel Anghelescu a fost un Peter degajat, usuratic si siret, chibzuit atunci cind interesele sale o cereau, asa cum indica textul rolului ; modul cum si-a rostit insa replicile dovedeste ca actorul nu a realizat pe deplin diferenta structurala dintre fondul acestui rol si cel al altor roluri care pot oferi, pe undeva, date asemanatoare.
Merita sa fie mentionat jocul Valeriei Gagialov in Yvette Pottier ; de sub crusta de cinism si de rapacitate a femeii de moravuri usoare pe care o interpreta, actrita a lasat tot timpul sa se intrevada omenia fetei simple, din popor. Ca intotdeauna, Mircea Constantinescu (Colonelul) a izbutit sa faca, dintr-un rol de doua replici, o bijuterie, aparitia sa de o clipa fiind dintre cele care se retin.
Fragment dintr-o cronica de Ileana Popovici
Revista TEATRUL - Decembrie 1962
No comments: