 |
| Liliana Tomescu |
- Prin anii 60-70, numele dvs. stralucea pe firmamentul teatrului romanesc. Apreciata de critici si adorata de public, parea sa nu va lipseasca nimic pentru a fi fericita. Cu toate astea, ati plecat din tara, lasand in urma regrete amare...
- Silvia, te-as ruga sa amanam deocamdata subiectul acesta. Sa vorbim ceva mai tarziu despre motivul care m-a facut sa parasesc definitiv Romania, sa-mi schimb destinul atat de brusc. As prefera sa folosim ragazul pe care-l avem pentru a evoca amintirile bune, zonele insorite ale vietii mele, incepand chiar cu anii mei de ucenicie in teatru, o perioada benefica, pe care am trait-o alaturi de mari profesori si mari colegi. Uite, de pilda, unul dintre dascalii mei de exceptie, despre care se vorbeste astazi atat de putin, a fost acel exceptional actor - mai degraba uitat acum - care a fost Mihai Popescu. A fost desavarsit. Ca structura, ca educatie, ca disciplina germanica... Dincolo de marele lui talent de actor, stia sa comunice cu noi, studentii, in mod miraculos. Mi-a fost profesor la Actorie timp de patru ani. Dintre colegi, il pomenesc la loc de frunte pe Constantin Codrescu, fiindca, slava Domnului, el se mai afla printre noi. Ceilalti au cam disparut. Sunt in turneu, in alte galaxii. Cat despre colegii de teatru, ma bucura sa-ti spun ca am jucat foarte mult cu George Constantin. Foarte mare actor! Cu George aveam o comunicare ne-mai-po-me-ni-ta! La fiecare spectacol ne intelegeam din priviri! Era un fel de duel intre noi. Care ajunge mai sus cu performanta, cu interpretarea rolului pe care-l atacam in acea seara! Dintre toate spectacolele in care am jucat cu el, cel mai cunoscut si poate cel mai longeviv a fost "Pygmalion" - piesa nemuritoare a lui Bernard Shaw. Dupa fiecare spectacol, dupa ce se domoleau tunetele de aplauze din sala, ramasi dincolo de cortina, noi ne faceam cate o adanca plecaciune in semn de omagiu pentru performanta celuilalt!
- Nu din familie. Tatal meu, Virgil Tomescu, a fost medic. Specialitatea lui era radiologia, dar pe langa faptul ca era un extraordinar specialist, el avea un neasemuit talent de a vorbi cu bolnavii. O extraordinara vocatie pentru comunicarea cu oamenii. Deja din sala de asteptare, bolnavii se simteau mult mai linistiti, stiind ca vin la el. Avea si un glas profund, linistitor, nu se grabea cu bolnavii. Si inca ceva: in toata viata lui, tata nu si-a luat nici o zi de concediu... Mi s-a intamplat de multe ori sa-l intreb: "Tata, dar tu chiar nu ai nevoie de un pic de vacanta? Nu simti nevoia sa te odihnesti cat de cat?". Iar el imi raspundea invariabil: "Si daca eu plec, ce-o sa se intample cu bolnavii?". Da, cred ca de la el am mostenit placerea aceasta nemaipomenita a comunicarii, care in teatru a devenit dialogul cu publicul.
- Iar mama?
- Mama este o femeie extraordinara. O cheama Valentina si e cu mine in Suedia. Are 100 de ani si 6 luni...
- Iata, am cazut de pe fotoliu la auzul acestor vorbe! Bravo! Va urez sa-i urmati exemplul!
- Bine ar fi, mai ales ca este un om extrem de generos... Cand ne-am despartit, acum, la plecarea noastra spre Romania, mi-a spus doar atat: "Te rog sa fii fericita!". Mama a fost pictorita, o pictorita scolita, a absolvit facultatea de Belle Arte, cum se numea pe atunci. Printre profesorii ei s-a numarat si Jiquidi. Intr-o zi, marele pictor i-a spus: "Sa stii, Valentina, ca cel mai frumos tablou al tau este Liliana!". Desi a facut multe tablouri, mama mea n-a avut niciodata vreo expozitie. Iar picturile le-a daruit rand pe rand.
- Si teatrul? Cum v-ati descoperit vocatia?
- Nu... deodata. N-am fost un copil care recita poezii. Dimpotriva. In scoala, eram buna la matematica, castigam concursuri pe tara. Ce-i drept, mergeam des la teatru cu ai mei. Si la cinema. Mergeam si singura, schimband cate ceva din uniforma obligatorie, ca sa nu fiu recunoscuta ca eleva. Scoala "Sf. Maria" era de maici, severa. Mergeam la balcon, la galerie, la "cucurigu". Nu, nici vorba de actorie pe-atunci. As fi putut deveni mai repede inginer de poduri, as fi putut construi case. Numai ca, intr-o zi, trecand eu prin Piata Amzei, in fata unei cladiri foarte frumoase care exista si azi, am vazut o coada mare, formata din tineri si tinere. Am intrebat despre ce e vorba si am aflat ca acolo e Conservatorul de arta dramatica si ca se da examen de intrare la Teatru. Am mai aflat ca trebuie sa te prezinti cu o poezie si cu nu mai stiu ce. "Ce-ar fi sa-ncerc si eu?", mi-am zis. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am stat frumos la coada aia interminabila, am intrat si am spus nu mai stiu ce poezie si inca ceva, habar nu mai am ce... Toate astea in fata unei comisii din care faceau parte minuni ale teatrului romanesc: Marioara Voiculescu, Alice Voinescu, Maximilian. Rezultatele se dadeau peste vreo doua-trei zile. M-am dus, m-am cautat pe liste si am vazut ca am cazut. Ei bine, asta m-a suparat foarte rau! Si mi-am zis: "Cum adica? Eu sa fac ceva si sa nu-mi reuseasca?". Si-atunci, "leoaica" de mine, nascuta intr-o zi de duminica (la orele 12 ziua) am sters toate celelalte posibilitati care-mi stateau in fata si m-am incapatanat pe reusita in teatru. Noroc ca ai mei n-au fost prea contrariati. Ce-i drept, tata mi-a spus: "Incearca, dar eu nu cred ca vei reusi". Ca sa reusesc, m-am facut "auditor", adica timp de aproape un an scolar am frecventat toate clasele cu studentii care reusisera sa intre in anul I. Spre norocul meu, la jumatatea anului, adica in luna februarie, s-a mai dat un examen de intrare. M-am prezentat inca o data imbracata in scolarita si cu coditele de rigoare. Aveam ciorapi treisferturi, albi, fusta gri, plisata, asortata cu bluzita alba. Iti dai seama cat eram de ridicola. Plus ca ma prezentasem cu niste poezii de un tragism nebun. In vremea aceea, se prezentau la examen la Conservator tinere femei foarte frumoase si foarte elegante, putin vampe, pudrate, rujate, parfumate. Veneau si ele cu poezii de Esenin, cu ceva grav... suferinte mari, ce mai! Ei bine, si in februarie am cazut! Numai ca iar m-am ambitionat!
"Acumulasem" mult intre timp, nu mai visam decat teatru, asa ca, fara sa mai intreb pe nimeni - nimic, am facut o cerere la Minister, cum ca sa ma primeasca, totusi, si pe mine, in eventualitatea unor suplimentari de locuri, si anume in anul in care meritam, dupa cat invatasem. Stupoare! Cererea s-a aprobat! Asa ca, am dat din nou examen si... am intrat direct in anul III...
Sursa: http://www.formula-as.ro/
Tot articolul AICI
Sursa foto Liliana Tomescu: Oreste F. Multumesc!
No comments: