Taisul privirii ei... Gina Patrichi

Gina Patrichi

Foarte greu. Mi-e foarte greu sa scriu despre Gina si asta pentru ca am senzatia ca ea va citi ce scriu. Si cum stiu ca nu-i plac vorbele mari, mi-e jena si mi-e frica sa nu ma judece si sa ma ia peste picior.
Mi-e dor de Gina. Mi-e dor de taisul privirii ei, de umorul ei, de ascutimea inteligentei si vorbelor ei. Mi-e dor de siguranta pe care o imprastia in jurul ei. Mi-e dor de hohotele de ras care-i erau intotdeauna ca o trena regala atarnandu-i pe umeri.
M-am intalnit cu ea pe scena o singura data. In spectacolul cu un titlu dureros acum: “Amintiri.” Si in clipa in care am intrat in scena si i-am intalnit ochii, am inghetat. Nu am vazut niciodata asemenea ochi. O privire hipnotica care te obliga la adevar, te obliga la raspuns. Era ca si cum plonjasem intr-un lac enorm si limpede si ma scaldam in extaz intr-o alta lume, o alta realitate. O realitate in care nu puteai intra decat dupa ce te spalai bine de praf si de minciuna.


Era greu sa te apropii de ea pe scena. Pentru ca facea gol in jurul ei, pentru ca aveai senzatia de flacara vie, pentru ca ardea, aerul asezandu-i-se greu si definitiv pe umeri, pentru ca unde era ea nu prea mai aveai loc si tu.
Si ce sa cauti pe scena cand Gina avea o luciditate de metal si o sensibilitate ascunsa de copil, cand orice gest i se decupa cu o rigoare de cristal, cand mergea pe scena si lasa in urma ei pasi de viata vii si calzi, cand doar aparea si trebuia sa recunosti ca esti fascninat.
Tuturor le era frica de ea. Pentru ca spunea lucrurilor pe nume, era intransigenta si cum ea dadea pe scena tot pana la ultimul atom de suflet, cerea tot. nu suporta jumatatea de masura si simpla ei prezenta te obliga sa mergi pana la capat. 
Avea un mod ciudat si timid si distant de a te iubi. Putea fi o vorba sau o privire. Dar veneau torente de priviri si de vorbe daca greseai. Insa nimic nu poate echivala cu bucuria si mandria pe care o incercai, daca prindeai o privire calda si de recunoastere.
Nu pot scrie despre Gina pentru ca nu prin vorbe pot exprima ce simt pentru ea. Vorbele mi se par sarace si umile.
Ma simt intr-un mod ciudat urmarita de ea. Ma simt chiar obsedata de ea. Ma simt ajutata de ea si-i multumesc. Mi-as dori sa n-o fac de rusine.
Mi-e dor si am nevoie de Gina. Si nu de putine ori as fi vrut cu umilinta sa-i cer sfatul, dar cum stiu si simt ca de unde e se uita la mine…incerc sa n-o dezamagesc.
Mi-e dor de ea si cata nevoie am fi avut cu totii de ea.
Asa a fost sa fie, sa ne lase sa ne simtim mai singuri, mai slabi, mai goi si mai tristi. A plecat fluturand dupa ea trena de hohote de ras si avand in ochi tristete si mister.
Iarta-ma Gina, daca cuvintele sunt pompoase si mari, daca sunt strambe si schioapete. Iti mai spun o data ceea ce ti-am spus ultima data cand ne-am intalnit: “Te iubesc” si acum adaug: “Am nevoie de tine !”

Oana Pellea


Sursa:
Mircea Patrichi
"Gina Patrichi - Clipe de viata"