 |
| In 1951 |
Eu m-am nascut in Adjud, printre pavilioanele CFR-ului. Tata era din Calarasi, mama din Fetesti, dar, datorita profesiei tatei, care lucra la Serviciul de Miscare, ca impiegat, amandoi si-au schimbat domiciliul. Am avut o familie mare: eram noua copii in casa (eu fiind penultimul), plus "maruntisul" - ca tata, in calitate de CFR-ist, prin fiecare gara pe unde a fost detasat, a mai facut cate-un copil.Dar eu ma voi referi numai la cei legitimi, care mi-au fost tovarasi de joaca printre liniile de cale ferata. Tin minte ca, pe vremea aceea, era o mare ispita printre copii: cine aduna trei mii de bilete de tren le preda Statului si primea o bicicleta. Iti dai seama cu ce frenezie alergam cat era ziua de lunga ca sa adunam biletele abandonate de calatori! Eu izbutisem sa adun o mie, dar a venit razboiul si visul cu bicicleta mi s-a naruit. Pana atunci, am avut insa parte de o copilarie minunata: aveam o casa frumoasa, cu o curte mare, aveam o gospodarie indestulata, mare parte din hrana o cumparam de la oltenii care veneau cu cobilitele la poarta (de la ei luam fructe si legume, in vreme ce laptele, branza si smantana ni le aduceau Lucretia si Ortansa, doua taranci care locuiau in apropierea Adjudului - parca le vad si acum in fata ochilor)... Ei, si in curtea asta a casei, aveam si un cuptor de paine marisor, care functiona pe baza de lemne si unde mamei ii placea sa coaca paine proaspata, iar noua, copiilor, sa ne inchipuim... actori! Venise Radu Beligan in turneu prin Adjud si-l vazusem jucand in sala de festivitati a depoului, intr-un spectacol care ne inflacarase imaginatia! Asa ca, din dorinta de a imita splendoarea aceea de reprezentatie, ne suiam pe cuptor, intindeam un cearsaf pe o sarma, pe post de cortina, si jucam... nu mai tin minte exact ce anume, dar e clar ca personajele noastre erau niste bortosi, caci ne indesam fiecare cate o perna pe sub haine. Dupa care ne invitam parintii, fratii mai mari, vecinii si pe cine se mai nimerea pe-acolo, sa asiste la spectacolul nostru. Bineinteles ca noi, "actorii", eram mandri nevoie mare de isprava noastra! Dar prima experienta pe o scena adevarata am avut-o la 8 ani. Era Ziua Eroilor si, in orasul nostru, s-a organizat un fel de serbare, iar eu am recitat poezia "Soldat Necunoscut". Pe care o mai stiu si acum! Am spus-o copilareste, desigur, dar oamenii m-au aplaudat si asta m-a facut sa-mi creasca aripi. Apoi a venit razboiul, am fost deportati, am ajuns in lagarul nazist din Salzburg... Am trecut prin niste clipe groaznice, nici nu vreau sa-mi mai amintesc! Din fericire, ne-au eliberat americanii si am revenit in Romania. Fratii si surorile mai mari s-au casatorit si s-au raspandit prin tara, la scurt timp parintii au murit, iar eu am ajuns la Galati, unde am stat doi ani la Scoala de Ucenici. Apoi am plecat la Bucuresti, la sora mea cea mare, care era maritata si care mi-a devenit, practic, mama. Aici am continuat scoala la Uzinele 23 August, tot ca ucenic. Dar numai un an. Pentru ca, dupa un an, am avut o revelatie. Am realizat ca o apucasem pe un drum gresit, ca eu urma sa ies de-acolo un muncitor, in vreme ce parintii mei - saracutii! - visasera sa ma vada inginer. Si gandul asta a inceput sa ma obsedeze. Asa ca, dupa ce am dat diferentele de rigoare, m-am mutat la Scoala de Tehnica Metalurgica de pe Dudesti. Acolo am mai stat doi ani, in care am invatat pe branci. Nu stiam ce era distractia, nu ieseam in oras, nu mergeam nicaieri... Mai ales ca eram si saracut, stateam prost cu banii. Dupa care iar am mai dat niste diferente si m-am transferat la Liceul Dimitrie Cantemir, unde am si dat bacalaureatul. Si asa, finalmente, am ajuns sa-mi incerc norocul la Politehnica. Si am intrat! Ce fericire pe capul meu! In sfarsit, ma vedeam aproape implinind visul parintilor. La sfarsitul anului I insa, profesorul de chimie organica, academicianul Nenitescu, m-a trantit. Acum, drept e ca eu si chimia organica nu ne prea aveam bine... De amaraciune, in vara respectiva, am tot iesit cu un grup de prieteni, cu care imparteam un mare drag de cantece. Ne adunam intr-un parculet de pe Calea Victoriei (care, intre timp, a disparut) si cantam pana in miez de noapte. Sau ne strangeam la o terasa mica, tot de pe Calea Victoriei, si puneam fiecare cate un leu, ca sa comandam o singura friptura cu muuuuulti cartofi prajiti. Dupa care trageam la sorti cine urma sa manance friptura si cine urma sa se "ghiftuiasca" numai cu cartofi. (rade) Ei, intr-o astfel de seara, o prietena din grup, Cristina, care era balerina, dar si nepoata lui George Vraca, imi spune: "Dichi, tot timpul te vad la subsuoara cu Shakespeare, cu Dostoievski, cu Eminescu... Ce-ar fi sa dai tu la Teatru? Uite, vorbesc eu cu nea Gicu (deci cu Vraca) sa te primeasca la el intr-o zi. Sa vedem ce parere are". Mie mi-era cam frica, eram si teribil de timid, dar peste doua zile, m-am dus la Vraca acasa. M-a primit la birou, unde isi bea cafeaua. "Intra, dragul meu", mi-a spus cu vocea aia a lui, care pe de-o parte te mangaia si, pe de alta parte, te infiora. "Ia spune, dragul meu. Ce-ai invatat tu? Zi-mi ceva!" Eu venisem pregatit cu monologul final din Othello si, topit cum eram de emotie, m-am pus pe turuit. Vraca s-a oprit din degustarea cafelei si, la final, mi-a spus: "Si zici ca tu esti student la Politehnica? E, nu-i nimic! Fac eu acum o scrisoare si i-o duci lui Antoniu, rectorul de la Teatru. Sa te primeasca in examen fara acte. Pe urma, daca intri, iti aduci si hartiile. Da' eu cred ca intri..." Si asa am facut. Antoniu m-a primit fara acte, am dat examenul si-am intrat al doilea pe lista. Fuseseram 300 de candidati, pe 12 locuri. Cand m-am vazut intrat, am simtit ca plutesc in al noualea cer. Atunci am constientizat ca mi-am gasit drumul in viata! Adevaratul drum! M-am dus acasa, la sora mea, si m-am marturisit. Biata de ea a ramas ca trasnita, dar apoi, probabil vazandu-ma asa de beat de fericire, n-a mai zis nimic si de-atunci a devenit cea mai mare sustinatoare a mea.
Ion Dichiseanu
Sursa: http://www.formula-as.ro/2013/1065/
No comments: