ION SAVA

   

La masa de lucru

    
    Ion Sava a trecut ca un meteor pe firmamentul regiei romanesti. A trasat o dira luminoasa si a disparut fulgerator, doborit de coasa mortii care, vrind parca, reactionara, sa se puna de-a curmezisul marsului inaintas al vietii noi pe fagasul teatrului romanesc, isi propusese sa smulga in scurt rastimp, din falanga fortelor regizorale, pe cele mai inaripate si mai cutezatoare din vremea aceea : pe Soare, pe Victor Ion Popa, pe Ion Sava, pe I. Aurel Maican... 

   

    Sava a insumat cu totul — noviciat, ucenicie si stagiu de maestru — 15 ani de activitate regizorala. Din 1931 pina in 1946. In 1947 a murit dupa ce s-a zbatut in ghiarele mortii mai bine de un an de zile. 15 ani ! Nici macar atit cit ii trebuia altadata unui elev de scoala militara sa ajunga la gradul de capitan... Iar el — dupa cum i-a prevazut lonel Teodoreanu care i-a fost director la „National" la Iasi, cind debutase ca regizor de culise — si-a cucerit in acelasi interval „bastonul de maresal". 



   N-a facut conservatorul, n-a facut Academia de Belle Arte. A facut liceul internat, tocind la latina, la religie si la filozofie, iar dupa absolvirea studiilor liceale, a urmat facultatea de drept. Cu patalamaua de licentiat intr-o mina, a inceput eu cealalta sa minuiasca pana si penelul. Pana, pentru critica artelor plastice la „Universul literar", pe atunci condus de Camil Petrescu ; penelul, pentru critica plastica a trasaturilor inestetice  ale caracterului modelelor sale, prin mijlocirea caricaturii. 

   

    Da, Sava a inceput prin a se indeletnici cu caricatura si a ramas fidel acestei indeletniciri — daca putem vorbi de fidelitate la Sava — pina in ultima clipa, cu toate si simultan cu multiplele lui evaziuni cind in publicistica, cind in scenografie, cind in cinematografie sau dramaturgie. Caci Sava n-a fost in flora fecundatilor de muze un monocotiledonat. Era — cum a spus despre el Tudor Arghezi — „tumultuosul mester al citorva arte". Si aceasta, nu pentru ca nu se putea hotari pentru o anume disciplina ; nu pentru ca nu-si putea fixa preferintele, ci din neastimpar, din prisos de daruri si dintr-o nepotrivita sete de a galopa in perpetue cautari. 
    

As vrea sa se retina aceasta latura a structurii sale sufletesti deoarece in aceasta alergare, continua si nelinistita, pe claviatura larga si variata pe care si-o impart atitea muze, se gaseste explicatia de ce si in fiecare sector aparte in care a activat, linia evolutiei lui nu-i lina, dreapta, unitara ci sinuoasa si cu diferente ametitoare de nivel ca albia unui riu impetuos de munte ce salta in cascade si cotigeste capricios ; cu deosebirea ca riul isi rostogoleste fantezia nabadaioasa la vale, pe cind Sava era minat de bulbuci launtrici sa faca intr-una hopuri in sus, de pe un virf de stinca pe altul, mereu in cautarea unei viziuni inedite, originale, indraznete si cu grija, ridicata la o problema de amor propriu, de a nu face ceea ce s-a mai facut si de a nu se repeta nici pe el insusi ca factura, stil si formula.
    

Fiind in necontenita fierbere, e firesc sa nu se fi cristalizat intr-o precisa pecete. El nu s-a oprit la nici un stadiu, la nici o reteta, e un zig-zag greu de urmarit (fiindca nu trecea de la un gen la altul, potrivit etapelor succesive ale evolutiei istorice a regiei, ci dupa cum ii venea la indemina), Sava le-a incercat pe toate, imprimind intotdeauna propria sa personalitate montarii unui spectacol, dar nu s-a fixat asupra nici unei scoli si nici n-a creat vreuna, fugind de brevete si marci de fabrica si cultivind surprize. Amprenta pe care cu vrerea sau fara vrerea lui o purtau totusi montarile sale, era ingeniozitatea si indrazneala pe care binevoitorii o numeau „nastrusnicie desteapta", iar malitiosii „une idee de trop" (o idee prisoselnica).
    A venit in teatru la virsta de 30 de ani, chemat de un grup de oameni care ii cunosteau talentul de desenator si caricaturist si care vedeau in el un element combativ si energic ce le putea fi de folos in nazuinta lor tinereasca de a reimprospata si inviora vechea scena moldoveneasca pe care o curatasera de rutinieri. Director al Nationalului era atunci Ionel Teodoreanu, director de scena — Aurel Ion Maican, pictor scenograf — Th. Kiriacoff. Ion Sava a fost angajat ca regizor, neavind aparent alta pregatire pentru aceasta functiune decit o innascuta spongiozitate si o nepotolita pofta de a invata meseria. Dar ardeau intrinsul focul unei chemari pentru exprimarea in artele plastice si o dragoste pentru teatru (pe care il urmarise indeaproape, mai cu seama in faza straduintelor eroice ale etapei Iordan-Maican-Kiriacoff-Teodoreanu), de a face un riu curgator cu vremea, din apele statatoare si statute de decenii ale scenei nationale moldovenesti. A facut timp de un an ucenicie pe linga Aurel Maican care, in pasiunea lui de a descoperi si forma oameni de teatru, se daruia eu o mare generozitate oricarui talent intilnit in cale. 
   

    Dupa un an de ucenicie i s-a incredintat misiunea sa puna o piesa in scena. Posibtilitatea exista. La doua-trei saptamini se dadea doar cite o noua premiera. Publicul era restrins, si dupa cinci-zece spectacole, seria se epuiza si trebuia montat un alt spectacol. Finante proaste, scoala buna. Si Sava a pus in scena “Simunul” de Lenormand in care avea o dubla problema de rezolvat — una de ordin tehnic : aceea de a asigura o desfasurare rapida a scenelor ca sa nu se produca hiatusuri in tinerea sub tensiune a spectatorilor ; si alta, de atmosfera : crearea cadrului exotic. Si, intr-adevar, folosind cu mare mestesug galbenul nisipurilor fierbinti si al soarelui meridional in exterioare, de unde nu lipseau nici cazbaua, nici scarile de piatra incinsa de pe ulicioarele inguste si intortochiate ale coastei africane, nici burnusurile beduinilor, a imprimat scenei nu numai culoare locala dar si transmisibilitatea fierbintelii aceleia rascolitoare de patimi a Simunului care, dupa ce invirteste dunele Saharei, impinge pe oameni la instinctele ancestrale. 
    Cu acest spectacol Ion Sava si-a dat si si-a luat cu succes examenul de director de scena.


    In aceeasi stagiune a mai pus o piesa in scena : “Paravanul” de Musset. 
    Prima lui inscenare trebuia sa fie cuminte. Debuta. Dar chiar de la aceasta a doua montare (“Paravanul” de Musset) a cautat altceva. A creat in dreptunghiul rampei — deci in inaltime, pe plan „vertical" — trei scene unde se petrecea alternativ actiunea. Deschizaturile acestor trei scene, de dimensiuni si forme geometrice diverse, erau incarcate ca niste tablouri vechi, in rame bronzate, ca o aluzie la vremea cu cordelute si volanase a bunicii. 
    Eram in 1932. 
    Incepind din stagiunea urmatoare, Ion Sava, care debutase ca elev al lui Aurel  Maican, se emancipeaza. Invata la scoala tuturor ilustrilor regizori de peste hotare si experimenteaza rind pe rind, piesa eu piesa, pe scena teatrului iesean, tot ce-a prins si trecut prin prisma personalitatii sale, de la Stanislavski, Tairov, Meyerhold, Gordon Craig, Reinhardt, Antoine, Bragaglia s. a. 
    Dar acel „quibusdam aliis", acel „ceva in plus", acel „altceva" il persecuta, si obsedeaza si aproape cu masochism se framinta sa-1 gaseasca, dar, parca fara chin, reuseste sa-1 gaseasca si sa-1 aduca pe scena. 
    E un dusman atit de hotarit al drumului batatorit si al rutinei, incit in materie de figuratie de pilda, nu se multumeste cu personalul auxiliar pe care i-1 pune la dispozitie teatrul si cu elevii pe care i-i imprumuta Conservatorul, ci se duce sa-si caute figurantii in viata, pentru ca sa si-i poata alege dupa trebuinta, cit mai potriviti. Pentru “Tarina” de Melchior Lengyel isi procura figuratia din rindurile ostasilor de la regimentele Iasului. Pentru “Scene de strada” — mobilizeaza elevii Scolii de corectie. Pentru “Gaudeamus” de Leonid Andreev — corul si orchestra studentilor s.a.m.d. 
    Fiecare piesa cu a ei „inovatie". In “Scene de strada” cladeste adevarati „zgirie-nori", din care, in prim-plan, nu se vad decit trei etaje (restul se pierde undeva sus), in fund insa se vad din aceia cu cite 30—40 de etaje si, pe deasupra, si un metrou care circula la suprafata. Lumea se amuza, vine la teatru sa vada metroul, nu piesa, dar vrind-nevrind, ia contact cu dramatismul propagandistic al acestei piese, care e un tabolu simplu insa pregnant al vietii cotidiene dintr-o mare metropola americana. 
    Pune “Ratatii” de Lenormand si parca pentru a se razbuna pe sine si a-1 compensa pe autor pentru faptul ca in “Simunul” comprimase cele 14 tablouri ale piesei intr-un decor unic, face aici tot din 14 tablouri — 36... Dar cum sa desfasori pe scena mare si frumoasa, insa neutilata cu aparatura moderna, a Nationalului din Iasi, 36 de tablouri fara sa obosesti publicul cu pauze si sa-l trimiti acasa sa se culce devreme ? Si atunci Sava creeaza „de toutes pieces" — o scena rulanta pe care el insusi, cu causticitatea de care nu se scutea, a numit-o „morisca" iar conservatorii moldoveni din teatru — ,,taraboanta"... Spectacolul are loc. Mare succes. Inovatia n-a ratat. “Ratatii” face serie. 
    — Ce traznaie mai pregatesti la viitoarea  premiera ? — il intreba ironic unul din batrini. 
    — O scena cu etaje — raspunse repede si flegmatic Sava, zimbind eu acel zimbet satanic care ii dadea o figura de Tokeramo si facea sa nu i se mai vada sclipirea verde a ochilor pe care automat cadea cortina pleoapelor. 
    Sava a avut norocul de a avea la dreapta sa un pictor scenograf, Th. Kiriacoff, dornic sa dea pururea impresii noi, chiar lucrurilor vechi. Si 1-a plimbat pe receptivul Kiriacoff care, ca pictor, isi avea maniera lui, pe alocuri serafic si inrudit eu Puvis de Chavannes, alteori orfevru eu un cult al amanuntului, 1-a plimbat, zic, de la decorul realist din “Simunul” la decorul cubist din “Diavolul” de Molnar, de la acesta la decorul expresionist si combinat cu arhaicul romantic din “Paravanul” de Musset, de aici la decorul simbolist din “Tarina” de Melchior Lengyel si apoi la decorul constructivist din “Batalia” lui Claude Farrere, pentru ca sa revina la decor realist cu fresce monumentale, cu fete de cortina in “Neamul Soimarestilor” de Mihail Sadoveanu si Mihail Sorbul, la deschiderea stagiunii 1934—1935.
    Se implinisera trei ani de cind Sava lucra la Nationalul din Iasi. Intre timp luase succesiunea lui Maican la directia de scena. Avea acum la activ peste treizeci de puneri in scena de piese de toate genurile, din toate vremurile si din intreaga literatura dramatica universala, de la “Pericola” si “Voievodnl Tiganilor” pina la “Cateaua”  de Georges de la Fouchardiere si “Sase personaje” de Pirandello, fiecare in alta viziune si, fireste, cu altceva. 
    A ma opri la fiecare din aceste spectacole ar fi cea mai buna ilustrare a surprinzator de bogatei game sau, mai bine zis, palete de care dispunea Ion Sava in perpetua lui intrecere eu sine insusi. Dar nu ma pot resemna sa ma pierd in desisul unui bunget de spectacole, riscind sa nu mai vad din pricina lor, padurea. De aceea ma voi margini sa spicuiesc trei sau patru exemple, ce mi se par mai caracteristice, pentru definirea personalitatii artistice a acestui vesnic si neastimparat cautator de truvaiuri. 
    Iata o scurta comedie de Molnar : “1, 2, 3...”  reprezentata in cursul stagiunii 1934—1935 (care s-a deschis cu “Neamul Soimarestilor”, unde a adus pe scena cai de la serviciul de sacale al Primariei, si dupa care au urmat “Androcles si Leul”  de G. B. Shaw, montat in decor expresionist, si “La voie humaine” deCocteau, in decor stilizat).  
    “Un, doi, trei...” era o comedie in care un mare industrias, caruia furnizorul lui american ii daduse fata sa aiba grija de ea, prins in viltoarea afacerilor, scapa fata de sub supraveghere. Ea se indragosteste de un sofer, iar cind tatal ei, ilustrul businessman, isi anunta vizita in Europa, industriasul afla ca fata a cazut in pacat si de teama ca nu cumva, drept pedeapsa, businessmanul sa-i retraga creditele si sa-l ruineze, gaseste repede solutia, sa faca in trei timpi din sofer un om de lume si sa-l prezinte viitorului socru ca pe ginerele visat : cult, elegant, nobil. Si procedeaza la educarea, cultivarea si investmintarea soferului intr-un ritm vertiginos, americanesc : 1, 2, 3 ... 
    Se punea problema tehnica a rezolvarii scenice pentru a asigura printr-un ritm trepidant atmosfera de mare zor in care industriasul, chiar la sediul fabricii lui, opereaza aceasta schimbare la fata. Si pentru ca in biroul magnatului (unde se petrecea actiunea) dadeau nenumarate usi : din anticamera, din ascensor, de la secretariat, de la steno-dactilografa etc. etc. etc., Sava gaseste o solutie ingenioasa pentru a crea atmosfera aceasta in care nu-i nici un minut de pierdut si toata lumea, pusa pe jaratec, pleaca, vine, alearga, executa in pripa ordinele ce zboara fulgeratoare si se succed intr-un  allegro vivacissimo : desfiinteaza clantele de la usi si monteaza usi cu un singur canat, care se deschid cu o impinsatura si se inchid la loc, automat. Si intr-adevar, din aceasta miscare ca de ventilatoare a usilor, aproape simultan deschise si inchise, s-a creat atita viltoare si ameteala incit si spectatorii au fost surprinsi de febra de bursa si panica pe care autorul o exprimase lapidar in titlu, prin laconicul sau 1, 2, 3... 
    Un alt moment : “Madame Sans-Gene” de Victorien Sardou. Piesa e cunoscuta, ilustra. A fost pusa in repetate rinduri pe scenele teatrelor din lumea intreaga. Aici Sava a mers la grandios, la somptuos, la o minutioasa respectare a stilului empire in arhitectura, mobila, ornamentatie, costum, realizind un comic prin contrast intre masivitatea si pomposul create de Imperiu si subrezenia dublata de ridicol a  acelei nobilimi create, tot ca decor, de catre imparat dar condamnata de istorie. Aceasta nu-1 putea insa multumi pe Sava. Spiritului sau de fronda ii trebuia insa altceva, vesnic acel altceva, dar nu acelasi altceva. Si 1-a gasit. 
    Ce a facut Sava ? 
    A evocat revolutia franceza. Nu mai tin minte cu ce justificare, prin ce motivare (caci in text nu exista nici o indicatie in aceasta privinta) — poate pentru a ne infatisa antecedentele eroinei, poate pentru a ne face sa vedem din ce rinduri a rasarit maresaleasa devenita Madame Sans-Gene. La un moment dat, din fundul scenei, goala ca un maidan de faubourg, aparea pe intuneric, pe tot largul ei (si e larga ca un bulevard scena iesana), o multime deasa ca padurea in care se inghesuiau bonetele frigiene, sans-chilotii, fustele lungi pina la glezne si pestrite ca de iarmaroc ale plebeienilor de la periferiile Parisului de la '92. Toata aceasta multime rasculata inainta spre rampa, cu un tobosar in frunte, cintind Carmagnola si purtind care flinte, care ghioage, care flamuri, care pumni... Unde se va opri acest puhoi ? Sava era in stare sa-l faca sa se reverse in sala, peste fotoliile de plus destul de rosu ca sa alcatuiasca un caldarim adecvat pentru un mars singeros. Dar iata ca in apropiere de rampa, Sava face sa iasa din trapa un fel de carusel pe care sint dispusi in roata un cerc de manechini reprezentind nobilii din vremea lui Ludovic al XVI-lea, cu perucile lor pudrate, cu jabourile lor albe, cu crinolinele si dantelele pe care le stim. In lumina difuza a noptii nimeni nu putea distinge ca sint niste papusi de marimea unui om. Valmasag, si pina a ne dumiri, vazuram deodata capetele acestor nobili in virful joardelor si sulitelor multimii, careia ii barau acum drumul faimoasele garzi de grenadieri cu cusmele lor ca niste ciubere. 
    Venea dinspre scena un suflu revolutionar atit de contagios incit daca cineva din galerie si-ar fi facut cheful sa strige : „Sariti" sau „Pe ei", cine stie ce dandanaie ar mai fi iesit. 
    De altminteri, acest „prolog revolutionar", adaugat de Sava piesei placidului Victorien Sardou, a facut obiectul unei campanii de presa si al unei interpelari in parlament. Sava a fost invinuit ca a pus „un prolog de stinga". A trebuit sa se dezvinovateasca, sa se apere. Acuzatia era grava si putea avea urmari neplacute pentru teatru, in orasul de scaun al zurbagiilor din Garda de fier. Sava a publicat o scrisoare deschisa in care a raspuns in felul lui zeflemist : „Prologul, domnule deputat, n-a fost montat nici la dreapta, nici la stinga, ci in mijlocul scenei, exact pe locul de unde oricine sa poata urmari o realizare artistica..." 
    Aceasta tendinta a lui Sava de a cauta mereu sa inoveze, sa iasa din calapoadele obisnuitului si din canoanele clasice, m-a indemnat in vara lui '35 sa-i propun o idee nastrusnica : sa monteze in aer liber pe insula din mijlocul strandului de la Iasi “Negutatorul din Venetia” de Shakespeare. Si pentru ca stiam ca nutrea gindul sa dea rolul lui Hamlet lui St. Ciobotarasu (il stiti : masivul „bon papa" din “Omul care aduce ploaia”), i-am luat-o inainte (ca sa-l incerc si sa ma verific asupra ideii pe care mi-o facusem despre fronderul regizor) si i-am sugerat sa rupa cu traditia seculara de a distribui in Shylock un tragedian si sa puna in acest rol pe Ramadan. Fantezia i s-a aprins imediat...  A renuntat la concediu, 1-a mobilizat pe Kiriacoff si, pe insulita devenita atelier de timplarie, au inceput sa fie puse pe picioare decoruri inalte de trei metri si jumatate. Dar la o prima repetitie nocturna s-a observat ca glasurile actorilor nu puteau fi auzite de pe mal din pricina obstructiei pe care le-o faceau continuu broastele cu oracaitul lor. Sava, al carui temperament nu-i ingaduia sa cedeze in fata vreunei dificultati, a aminat repetitia si 1-am vazut a doua zi depunind din loc in loc pe ghizdul de scinduri de la marginea lagunei niste cutii de conserve pe care le adusese eu el. Erau icrele fanteziei lui de alchimist. Inventase si fabricase peste noapte o otrava impotriva broastelor. Dar nu ne-a dezvaluit taina decit seara cind nu s-a mai auzit oracaitul... 
    Spectacolul totusi nu s-a putut reprezenta fiindca n-a fost chip sa se gaseasca, atunci, in toata tara, niste reflectoare destul de puternice cu care sa se lumineze „scena" de pe delusorul care domina strandul. 
    Dar goana lui nestapinita dupa mereu altceva si poate ambitia de a-si arata virtuozitatea de a manevra cu facilitatea in dificil a unui Paganini al regiei, cu ceea ce numea „stilul", s-au vadit deplin la deschiderea stagiunii 1935—1936. Atunci, vrind sa iasa din „traditia" de decenii, potrivit careia anul teatral se inaugura patriotard eu o piesa istorica romaneasca pentru a se incheia, in aceeasi seara de gala cu patriotismul si a nu mai juca piesa respectiva pina la o noua deschidere de stagiune, Sava a vrut sa monteze cele 13 ,,cantonete" de Alecsandri in 13 stiluri diferite, care sa marcheze tot-odata diversele etape ale artei teatrale de la Matei Millo la — hai sa spunem cuvintul — Ion Sava. 
    Pastrez gazeta festiva pe care directorul de atunci al Teatrului National din Iasi o scosese numai pentru seara premierei. Sint reproduse acolo toate cele 13 tablouri si iata „stilurile" in care au fost montate : Herscu Bocceagiul — reconstructia 1850, Haimanaua — pictural-realist, Paraponisitul — realism plastic, Mama Anghelusa — stilizare, Soldan Viteazul — placat, Kera Nastasia — dadaist, Surugiul — precubist, Clevetici — expresionist s.a.m.d.


    A mai pus in acea stagiune 14 piese, toate divers, raminind consecvent neraminerii fidel nici unei linii, nici unui stil, nici unei scoli. 
    Acesta a fost Sava Ion al primilor cinci ani din activitatea sa regizorala. Avea atunci 30—35 de ani. In urmatorii zece ani, desfasurati pe cimpul teatral al Capitalei, a fost mai putin fecund (caci de unde Nationalul din Iasi trebuia sa dea ca la vreo 28 de premiere pe stagiune, cel din Bucuresti n-avea nevoie sa dea nici pe sfert si, pe deasupra, adapostea atitia regizori), dar tot atit de versatil, heraclidian, nou mereu, inventiv, anti-conformist. Cine nu-si aminteste de “Orasul nostru” de Thorton Wilder, de “Delta blestemata” dupa Bromfield, de “Cavalcada spre stele” de Yeats (care i-a atras elogiile publice ale lui Zaharia Stancu, Mircea Stefanescu s.a.) si de acel “Macbeth” de la Sf. Sava, care a facut sa curga atita cerneala, eu insumi contribuind la consumarea ei cu multe picaturi polemice ? 
    Dar chiar si debutul pe scena Nationalului din Bucuresti : “Sase personaje in cautarea unui autor” !... Tocmai Pirandello ! Mult discutatul si controversatul Pirandello ! ,,Sava — s-a scris dupa premiera — cu adevarat creator... a trecut mai departe, colaborind (cu autorul — n.n.), inventind detalii pe care le poti crede apartinind autorului..." 
    Acest „a trecut mai departe" (o simti doar din nenaturalul expresiei) era un eufemism. Tare ar fi vrut sa se scrie pare-se “a sarit peste...”  Caci ce-i drept, lui Sava ii placea sa incalece Bucefali si sa arate ca poate fi Machedonul lor. Si lui i s-ar fi putut spune ca „Macedonia nu-i ajunge". Urmarea, totdeauna cu exaltare, ceva in plus : mai departe, inainte, mai sus. Din pacate, a fost pironit intre scindurile unui cosciug (in care e de mirare cum — chiar mort fiind — a primit sa fie inchis, el care avea fobia inlantuirii in tipare), inainte de a se incadra intr-un sistem de gindire si a se fixa pe o pozitie unde sa se realizeze si sa-si dea intreaga masura a talentului sau. 
    Intrebarea e : s-ar fi resemnat el dupa neincetatele lui peregrinari sub atitea policrome pavilioane, sa se posteze sub faldurile unui singur stindard si sa faca un mic panas din aripile fanteziei lui, in loc sa infiga cite o pana in mereu alt coif pe care moda o aducea pe scena ? sau traia in el un neimblinzibil exhibitionism care facea din-tr-insul un Ion fara tara pe ogorul regiei ? 
    Raspunsul il gasim in frinturi din publicistica lui. 
    Sava era produsul unei epoci si al unei generatii pe care si-o disputau zeci de curente, intre care spiritele si gusturile oscilau batute cind de vintul snobismului, cind de furtuna unei dorinti de a naviga spre alte limanuri, cind de taifunul exotismului, cind de vijelia aventurii s.a.m.d. Mintile erau lasate in voia vinturilor din toate zarile, fara bara de directie, fara orientare. Era ca un foc de artilerie si sub ploaia de ghiulele lansate de pe toate latitudinile de catre diversi dinamitarzi ai sabloanelor, fiecare se agata de cite ceva pe propria lui socoteala. Dar pribegirea lui Sava, prin diferite rade fara sa se fi statornicit in nici una, dovedeste ca nici una nu-1 satisfacea. Era si greu.
    De altfel, cum sa se fi statornicit el pe terenuri prin ele insele fugitive ? 
    Cine s-ar pripi sa-1 judece pe Ion Sava dupa „pasiunile" lui trecatoare sau dupa ce avea el „outrancier" in prezentarile sale artistice, s-ar lasa inselat de aparente. Dovada, cind isi dadea drumul of-ului sau in arena publica, iata ce spunea : 
    „— Prefer nordicii si rasaritenii, lumea celor mai lipsiti de pamint, lumea aceasta in care arta vine de la sursa ca benzina din pacura, nu ca alifiile suspecte... Genul acesta de arta... cu legaturi directe cu viata reala e cel mai apropiat gen de sufletul nostru" (interviu dat in 1932). 
    Intr-o conferinta a sa despre Tairov, a atacat naturalismul precum si toate extravagantele in regie sub diversele lor nume : teatru liber, teatru antic, teatru nou, spunind :

    „Nu puteau sa reziste niste stilpi de alabastru care nu erau asezati pe nici o temelie..." 
    Temelia era pentru el „programul" — ideea. „Teatrul — zice Sava — e o arta in actiune". Puneti in loc de ,,in actiune" — o arta militanta si facem pasul care-1 apropie de vederile actuale ale teatrului nostru. 
    Si poate, daca ar fi supravietuit anilor nostri de initiere in metoda realismului-socialist, Ion Sava, care trimitea formula bio-mecanica a lui Meyerhold la muzeu si vedetismul pe pustii, numind toate curentele de la 1915 incoace experiente, ar fi reunit inventivitatea sa, fantezia, ingeniozitatea regizorala, dragostea de nou, inclinatia sa pentru variat, pasiunea sa artistica, intr-un unic evantai pe care 1-ar fi desfasurat in toata amploarea spre a arata ca, sub bolta unui unic sistem cum e realismul socialist, e loc, ca in arcada armonioasa a curcubeului, pentru viziuni regizorale, de la infrarosu la ultraviolet. 
    Dar  ne-a parasit cu infoiatele crizanteme, in 1947.


I. Flavius
Revista TEATRUL
ianuarie 1958
via www.cimec.ro