Giulieta Massina a teatrului nostru

Pe Liliana o tin minte inca de pe vremea cand era o pustoaica moapsa plina de draci, un “talent de comedie care promite” cum se spune in limbajul culiselor si prin cronicile dramatice. Nu multa lume stie ca, asa ca destui mari actori, a fost si ea respinsa – si nu o singura data – de la “admiterea” in conservator. Asta n-a impiedicat-o sa se impuna repede si, foarte tanara, sa devina una din actritele cele mai indragite de public. 
Pustoaica de ieri are azi douazeci de ani de teatru. A jucat nenumarate roluri. E, intr-un cuvant, o personalitate cu totul originala in teatrul romanesc. Nu e ceea ce se cheama o femeie frumoasa. Asta a si fost unul din motivele care a determinat-o pe o membra a uneia din comisiile de admitere sa exclame: “Nu vedeti ce urata e? E ingrozitor de urata fata asta!” Liliana a raspuns: “Doamna, in teatru nu sunt numai roluri de femei frumoase. In cazul meu, nu va mai fi nevoie de machiaj!”
Pare o butada. Nu e. Rar am vazut cap mai expresiv, mai cuceritor de la prima vedere, de o mai mare putere de seductie. Liliana Tomescu contrazice parca toate “legile” frumusetii, creand altele numai ale ei. Nasul carn, ochii mari, rotunzi, zambetul acela unic pe obrazul cu pometii iesiti, toate i-au fost daruite de natura parca anume pentru a-si putea compune o mie de masti, pentru a exprima sute de atitudini.
Se spune de obicei despre actritele “fara statura” ca risca sa aiba un repertoriu limitat. Liliana Tomescu a dat peste cap si aceasta “lege”. Stie sa fie miniona, dar stie sa fie si grandioasa. Mi-o amintesc in “Pygmalion”, rol jucat ani in sir, o revad in “Luna dezmostenitilor”. Fata care stie sa rada cu gura pana la urechi, cu un ras contagios, de la intrarea in scena, stie in acelasi timp sa stapaneasca o sala, s-o domine, s-o emotioneze pana la lacrimi, s-o zguduie. O am in fata in “Ciocarlia” lui Anouilh in maioul negru, mulat pe corp. Ce plastica extraordinara! Dar glasul, aci vesel comic, cu uimitoare inflexiuni in felul de a lansa replica, aci grav, cu sonoritati stranii, aci sensual, plin de feminitate. Cand a inceput sa repete “Luna dezmostenitilor”  - poate cel mai rasunator si surprinzator succes al ei – m-am temut o clipa. Va reusi oare sa fie femeia simpla, aspra si totodata atat de poetic pasionata, din capodopera lui O’Neill? Va fi acea forta a naturii care e Josie Hogan? A fost. A fost rolul ei cel mai complet, marele ei examen de maturitate si de bravura teatrala. Atunci am stiut ca Liliana Tomescu poate juca orice, ca e un actor total, ca pustoaica de acum douazeci de ani devenise o maestra a scenei in toata puterea cuvantului, ca toate drumurile ii sunt deschise. I se poate incredinta orice rol. Va sti sa-l compuna fara machiaj, din cele o mie de fete, pe care le poarta in fiinta ei. Va da exact ceea ce trebuie, ca sa “faca” rolul dintr-o infinitate de atitudini, de priviri, de nuante, de miscari, fara efort, conducandu-si trupul, glasul ca pe niste instrumente. Liliana Tomescu poseda rara calitate a actorului-mim. Nu ma mir cand o vad – cum s-a intamplat uneori pe micul ecran – intr-un “numar” in care canta, danseaza, mimeaza si totul o prinde de minune, totul devine mai elocvent decat daca ar avea la dispozitie cea mai intinsa partitura. 
Liliana Tomescu este asta seara Charlie, maine tulburatoarea eroina din “Schimbul” lui Claudel ca sa imbrace fara nazuri halatul doctoritei din comedioara lui I. D. Serban si sa-i asigure un lung succes. Ea poate juca la fel de bine Aristofan si o improvizatie clovneasca. Daca as fi autor dramatic as scrie pentru ea o mie de roluri. Daca as fi impresar, m-as imbogati. Liliana Tomescu este un Chaplin feminin. Giulieta Massina a teatrului nostru.

Traian Selmaru

Sursa:
“Premiera de aseara” de Traian Selmaru
(prin amabilitatea domnului Oreste Florian)