„Nu sint turnul Eiffel" de Ecaterina Oproiu pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”

Rodica Tapalaga si Octavian Cotescu

Rosu, galben, albastru, verde... culorile se rotesc, ii invaluie si un curcubeu ii infasoara, ametind pe cei doi indragostiti — pe unicii reprezentanti ai omenirii in acea clipa pe pamint, El si Ea, care s-au descoperit uimiti, fermecati, si incep sa pluteasca, transfigurati, de nerecunoscut, printre nori si stele, suiti pe baloanele visului. 

R. Tapalaga, V. Voiculescu-Pepino, F. Buref

Asistam aici la un excelent moment teatral. Metafora nasterii sentimentului e construita in linii grave si hazlii, colorindu-l in permanenta in aceste tonuri contradictorii ce-i dau o alternanta dinamica. Analizind alta data prima montare a piesei Ecaterinei Oproiu, un critic observa ca in reprezentarea regizorala se ofera doua solutii : “Alaturi de autoare sau alaturi de eroi". Observatia e justa, si — hotarit lucru — Valeriu Moisescu, regizorul spectacolului de la Teatrul „Bulandra", si-a propus sa se alature autoarei, comentind impreuna cu ea, cu intelegere sau cu ironie, cu verva sau cu melancolie, dar totdeauna lucid, cenzurat, elanurile si avatarurile cuplului. 

O. Cotescu, R. Tapalaga

Montarile anterioare ale piesei “Nu sunt turnul Eiffel” au dovedit ca structura specifica a textului presupune o constructie scenica, cere o arhitectonica plastica, apta sa dea dinamism acestui perpetuum mobile dramatic. Valeriu Moisescu a trasat actorilor sarcina crearii unei miscari continue, a unui flux de vitalitate si energie in torent, lansindu-i singuri pe o racheta sau, cu alte cuvinte, pe scena centrala, pe scena-platforma, inconjurata din toate partile de priviri. Aceasta inlatura senzatia constructiei si mecanismului, dind o aparenta de simplitate, de comunicare directa si nestinjenita cu publicul. Dar aceasta scena obliga, constringe chiar la o teatralitate accentuata, la o conventie continua, acuzata si hiperbolizata. 


Spectacolul este o inlantuire de metafore, tisnite din litera si spiritul textului, un curent continuu de imagini care construiesc o lume. Stilul original de lucru al regizorului Valeriu Moisescu, imaginatia sa teatrala luxurianta au corespuns aici, mai mult ca oriunde, cerintelor acestui text de o factura teatrala foante moderna. 

In acest spectacol, El si Ea fac si refac lumea : o creeaza si o distrug, isi afirma si isi neaga bucuriile si disperarile, accepta si refuza devotiuni si tradari. Reprezentatia degaja, im primul rind, o senzatie de tumult al vietii, prin aglomerarea insolita — uneori tulburatoare, alteori caraghioasa — de idei si fapte, de incrucisari ale unor energii si destine diferite, ascunzind indaratul dezordinii multicolore, dincolo de virtejul de intrebari si raspunsuri, de dorinte si revendicari, indaratul metaforei — goana peste cimp, spre soseaua nationala —, multa, foarte multa rigoare, precizie in organizare si, in primul rind, conceptie. Solutia scenei centrale (scenografia, arhitect Paul Bortnovschi) pare intr-adevar organica piesei. Pusa la vedere, oferita cu candoare privirilor, recuzita da protagonistilor, dupa necesitati, farfurii si scaune, soare si luna, flori sau sifoniere, accentul intregului spectacol deplasindu-se de la ceea ce se petrece in jurul lor, la ceea ce se intimpla cu ei si in ei. Ingenioase, abil repartizate, exploatind fiecare parcela a scenei, diferitele manevre tehnice — care actioneaza rapid si neprevazut — au efectul unor gaguri intrinsece actiunii, dau spatiului multa varietate si culoare si, ceea ce e important, stimuleaza pofta de joc. 

.In completarea cadrului plastic, creatorii au adus si citeva ecrane suspendate, o compozitie spatiala ce-si propune sa comenteze, cu ajutorul unor proiectii, diferitele momente. Acest comentariu in adagio ni se pare insa inutil, in fapt nu contribuie decit la distragerea atentiei publicului de la actori si miscarile de pe platforma. 

Cu spectacolul “Caragiale-Ionescu” de la Teatrul Mic, Valeriu Moisescu a demonstrat, si nu pentru prima oara, aptitudinea sa speciala pentru vizualizarea textului, vocatia pentru desenul in spatiu al sentimentelor si atitudinilor. Experienta sa acumulata s-a desavirsit aici, printr-o impresionanta impulsionare, prin miscarea continua a protagonistilor, prin iluzia miscarii, creata chiar si in momentele de repaos. Talentul sau de a crea balete mecanice se demonstreaza si aici, si am admirat desavirsita sincronizare a miscarii cu muzica. De altfel, ilustratia muzicala, conceputa de Timus Alexandrescu, e activa si devine o componenta sonora pretioasa in spectacol. Studiata in amanunt, miscarea are o oaligrafie riguroasa, gestul realist, pina in cele mai mici detalii (spalarea ligheanului, mincatul, aranjarea valizelor), trece fara tranzitie, brusc, in metafora, se prelungeste in simbol, transfigurind situatia. De aici deriva acea alternanta de grav si hazliu, de meditatie si zeflemea, de afirmare si negare, proprii dialecticii montarii. 

In cuplul El si Ea, Rodica Tapalaga si Octavian Cotescu aduc o noua identitate psiho-fizica eroilor, cu amendamentul ca le imprumuta foarte multe din propriile lor date. Acesti actori de farmec si comunicare cuceresc imediat sala prin insusirile lor innascute. Sa nu uitam ca ne aflam pe scena centrala, care reclama imperios, in primul rind, receptivitate. Dar ea pretinde, totodata, spontaneitate, sinceritate continua, dublate de senzatia neintrerupta de joc, de improvizatie, de nascocire. Regizorul a urmarit, din exterior, sa nu piarda nici o clipa aceste conditii. El a fost tot timpul prezent, comentind evenimentelc si sentimentele. Indragostiti, i-a imbracat in penajul pufos al fiintelor ce zboara printre nori. Obositi, refuzind sa se daruiasca oamenilor, ei au inceput sa pretinda ; cind au inlocuit elanul si entuziasmul cu marginire si impertinenta, i-a infasurat in imbracaminte luxoasa si tipatoare, cu podoaba amagitoare a papusilor de bilci. Costumele, pline de fantezie, concepute de Pia Oroveanu, au accentuat ideea, au dat dinamism si culoare metaforei sau, cum s-a intimplat cu personajele Manti si Tanti, au ridicat pe verticala doua uriase caricaturi, in dubla ipostaza a visului despre prosperitate : jalnica si tantosa. Daca desenul regizoral se distinge cu precizie — el nu se prelungeste intotdeauna cu consecventa in jocul actorilor. Sinceritatea are unele intermitente si, mai ales, e realizata doar de unii dintre interpreti. 

Din punct de vedere al stilului, Rodica Tapalaga si Octavian Cotescu constituie un bun cuplu. Ei se armonizeaza, se completeaza, jocul lor fiind deopotriva lucid si detasat, deopotriva compus din complicitate inteligenta cu textul si daruire pasionata, traire a momentelor. Dar, precum spuneam, acest cuplu se completeaza si nu se contrazice, nu creeaza conflict. Ei realizeaza intotdeauna un acord, si niciodata un... dezacord. Aici era cel mai putin indicat ca cei doi actori sa joace impreuna. 

Rodica Tapalaga, in rolul Ei, e pe de-a-ntregul o fermecatoare imagine a fetei pline de calitati si defecte. Actrita, de felul ei exploziva si electrica, capteaza, stie sa fie lucida si nu cinica, pasionata si nu sentimentala, desteapta si nu teribila, are un umor subtil si e vesnic surprinzatoare ca personaj si ca actrita. Momentele de tristete, de resemnare, de furie sint rezolvate cu o solida stiinta a mestesugului dramatic, demonstrind ca Rodioa Tapalaga este o actrita pe deplin matura. Despre neajunsurile dictiunii ei s-a scris si subscriem. Neindoios ca actrita va medita asupra acestui aspect, dar noi ne gindim in primul rind la performanta ei de miscare, de nuantare, la stiinta de a sugera sinceritate si spontaneitate, fara urme de efort. Octavian Cotescu, alt excelent actor, de inalta cafificare profesionala, si pe care publicul nu-l poate uita datorita creatiilor din utimele stagiuni, s-o spunem pe sleau, nu convine totusi acestui rol. Din aceasta pricina, el pare sa contrafaca tineretea, fanatismul, intransigenta morala, daruirea extaziata si neconditionata idealului. El ne convinge mai mult in momentele de ironie, de zeflemea, de oboseala, atunci cind „are ceva din Mastroiani". Nu-i aducem insa nici o imputare actorului, care a realizat si el un joc greu, de performanta fizica, demonstrind suplete si antrenament. E vorba de un criteriu al distributiei si regizorul a optat pentru solutia cea mai facila ; dupa cum, tot regizorul nu a elaborat cu destula atentie planul secundar, figuratia, elementele actoricesti ce impresoara protagonistii, uitind, se pare, ca in scena centrala nimic nu scapa neobservat, ca, de fapt, aici nu poate fi vorba de plan secundar. 

E pacat ca pete neglijente, imprecizii si scapari umbresc aceasta montare, tradind pe alocuri o exigenta scazuta, sub nivelul ambitiilor si posibilitatilor Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra”. 

Oferind de fiecare data conditii unor montari remarcabile, textul de debut — „onorat", cum spune Eoaterina Oproiu, „cu o discutie atit de vie si de plina de patimi" — ne-a demonstrat din nou calitatile de teatralitate si plasticitate dramatica, prin acest spectacol care vibreaza de viata si frumusete teatrala. 

Mira Iosif

Regia : Valeriu Moisescu. Scenogrjifia : Paul Bortnovschi. Distributia : Octavian Cotescu (El) ; Rodica Tapalaga (Ea) ; Dorin Dron (Batrinul domn) ; Valy Voiculescu-Pepino (Tanti) ; Anca Veresti si Flavia Buref (Manti) : Aure! Cioranu (Tudorica) ; Lucia Mara si Maria Pricop (Silvia) ; Dumitru Furdui si Ion Caramitru (Baiatul).

Sursa:
Revista TEATRUL
iunie - iulie 1966
via www.cimec.ro