O fata ingusta, un nas prelung si doi ochi albastri, ce surprind prin neobisnuita lor rotunjime, un trup subtire de adolescent — Dumitru Furdui pare genul de actor parca anume indicat sa incarneze un personaj specific, si anume „le pauvre type", omul necajit din diverse epoci si de pe diverse meridiane... N-a jucat mult, si pina la “Jurnalul unui ne” n-a parcurs roluri de mare respiratie. Dar aparitiile lui s-au retinut intotdeauna. A debutat pe scena fostului teatru „Nottara", in rolul episodic, dar vibrant, al adolescentului din “Hotel Astoria”. Ni-l amintim si in alte spectacole: micutul domn Dudley H. Botwick si vocea lui inecata in timiditate, cerind-o insistent la telefon pe o anume Elsie... (“Clipe de viata”); privirea sugubeata cu luciri candide, care a colorat in tonuri idilice chipul pastorului natarau, Sylvius, din “Cum va place...”
Cind recita, fragilitatea lui fizica, ce sugereaza parca pe supravietuitorul unor mari cataclisme, se incordeaza in otelirea gindului. Recitindu-l pe Whitman, Furdui ne convinge ca omul este o subtire „trestie ginditoare". Este un virtuos al monologului, pe care il interpreteaza intr-un anumit fel al sau, dramatizindu-l, vizualizindu-l. Pasionat de „genul liric", in care exceleaza si s-a impus, mai ales la televiziune (aceasta si din pricina unei prea rare distribuiri in teatru), tinarul actor e vesnic preocupat de aducerea directa a prozei si a poeziei in scena. Lui Furdui ii convin, la prima vedere, personajele contorsionate, firile singulare, cu o viata interioara bogata si zbuciumata. Dar el ne-a demonstrat ca poate fi si un excelent erou al rigorilor superioare si al limpezimii. In satira lui Mazilu, doza cu exactitate si umor datele unei morale inainitate, noi, incompatibile cu sentimentele urite si vechi ; cucerea prin neaderenta totala (as spune prin fanatism) la gindirea parazitara pe care o echivala transant cu prostia. Pentru “Jurnalul unui nebun”, Furdui se arata interpretul prin excelenta. Ideea acestei dramatizari nu e noua (se reprezinta cu mare sucees in multe capitale europene), dar initiativa Teatrului „Bulandra" de a o folosi merita toata atentia, cu atit mai mult cu cit s-a aratat fructuoasa : ea ofera actorului prilejul unei afirmari plenare intr-un rol „de cursa lunga", in care „singuratatea" lui e totala ; iar publicului, o reprezentatie artistica de camera, cu un text ce suna tulburator de acut, prin rezonantele lui tragicomice si asocierile ce le trezeste.
“Insemnarile unui nebun”, incluse de Gogol in ciclul „Povestirilor petersburgheze'' (1834), capata in contextul culturii contemporane un timbru improspatat prin analiza si defrisarea strafundurilor psihologiei umane. Trasaturile grotesti, aspectul monstruos si halucinant al unei vieti prabusite il apropie dintr-o data pe parintele “Mantalei” de o anumita modalitate a disperarii, frecventa in teatrul occidental de azi. La fel cum voga lui Wojzeck s-a relevat azi pe unele coordonate ale neputintei — alaturi de exemplarele umane nefericite ce populeaza lumea fara de iesire a lui Beckett —, Popriscin sparge cadrele orinduirii tariste, pentru a se aseza in genere in rindurile unei umanitati ce asista cu jale la propria ei dezagregare. Ambiguitatea dramatica a textului (pe care Bielinski il caracteriza ca o „...caricatura in care exista atit de multa poezie, atit de multa filozofie... ris provocat de un nebun al carui delir te face sa rizi, dar si sa plingi") ne-ar duce azi cu gindul la modalitatea estetica a unui Durrenmatt. In adevar, camera-celula a lui Popriscin are ceva din universul claustrat, cu iesirea in infinit, intilnit in conflictele existentiale ale literaturii obsedate de conditia alienata a omului. E un teatru pentru care Furdui are evidente aplicatii, pina la acest text al lui Gogol — nevalorificate. In rolul consilierului titular, care ascute pene in biroul administratiei guberniale, el nu face o compozitie in sensul comun al cuvintului si eludeaza cu discernamint compunerea naturalista a unei atmosfere de epoca, ca si detaliile veriste ale nebuniei.
Acest Popriscin, bine implintat in lumea lui — aparte, haotica si dereglata —, se comporta cu o logica impecabila, fidela legilor ce-i ordona existenta ilogica. Interpretul ne pune in fata o ciudata si arbitrara inlantuire de fapte, desi fiecare actiune luata in parte se justifica prin bun-simt. Jocul discontinuu al gesturilor si cuvintelor da un caracter halucinant marturisirilor acestei progenituri a unei nobilimi scapatate, ajunse umil slujbas, care socoate prin prisma propriului sau destin ca „universul si-a iesit din titini". Ambitia lui este sa ajunga la mina „fiicei lui papa", ambitie calificata drept indrazneala nebuneasca in sistemul de raporturi sociale tariste. Aceasta pornire egalitara se arata motorul si declansatorul crizei si prabusirii... indrazneala lui „aberanta" darima in principiu statornicia legilor unui edificiu „consolidat". Replica societatii e implacabila : edificiul il izbeste, zdrobindu-l bucata cu bucata ! E un rol complex, si multe din dificultatile acestuia Furdui le-a invins cu succes. Actorul disociaza nuantat. S-a distantat de personaj, construindu-si-1 cu luciditate, si totodata l-a lasat sa traiasca. A fost deopotriva eroul intimplarilor, dar si martorul lor : pe rind, victima, spectator si calau. In mintea zdruncinata a „nebunului", imaginile grotesti ale lumii inconjuratoare se reflecta ca cioburile unei oglinzi sparte. Zarim pentru o clipa chipul rasturnat al lui „papa" — vanitosul general ; il vedem pe infumuratul kammerjunker ; pe lingusitorul sef al administratiei guberniale ; pe cruntut director al ospiciului; pe tristii „granzi de Spania", rasi in cap...
Treptele prabusirii lui Poprisein sint coborite, stadiu de stadiu, cu precizie. Pe fiecare din ele ne intimpina o diversitate de amanunte, relevate cu economie si adesea cu atent spirit selectiv. Obrazul, trupul, miinile actorului dau expresie fizica starilor psihice, caracterizind cu suplete afectele, temperamentul, cultura, felul de viata si chiar obirsia eroului. Facultatea lui Furdui de a traduce cu plasticitate corporala sentimentele e frumos valorificata. Gindindu-se la fiica generalului, Popriscin, timid, chiar inhibat, se fereste sa-i pronunte pina si numele. „Tacere, tacere, tacere, nu vreau sa spun mai mult", sint cuvintele care rezuma toata involburarea lui pasionala, incremenindu-l intr-o atitudine crispata. Nefericitul functionar are o atitudine sociala precisa, retrograda : nu vrea sa fie confundat cu raznocintii, ii uraste pe mujici si ii invidiaza pe nobilii bogati. Furdui exprima toate acestea prin voce. Modulatrile ascutite, putin intepate, dezvaluie o educatie aleasa, inabusita sub amaraciunea jignirilor zilnice. In ultimul tablou, glasul isi schimba brusc tonalitatea: constrins sa-si recunoasca nebunia, maltratat, biciuit, vocea sa, la inceput subtire si pretioasa, devine normala, accentele emotionind prin transfigurarea lor in sunete pure, fragile, neajutorate.
Nu putem totusi afirma ca Furdui s-a instalat deplin in rol. Dificila partitura il invita inca la acoperirea unor laturi si momente. Unele scene se pierd, in altele actorul se repeta, nesesizind ca prabusirea individualitatii lui Popriscin se petrece pe claviaturi de expresie mereu noi si particulare. Eroul, de pilda, este extrem de interesat de toate evenimentele vremii sale ; acestea nu sint viziuni dementiale, ci realitati efective ale epocii : succesiunea la tronul Spaniei il intereseaza cu adevarat ; la fel, situatia demografica a Chinei ; de asemenea, intimplarile din Franta lui Louis Philippe ; cit priveste samavolniciile sistemului tarist, acestea il scirbesc. Este un complex de imprejurari ce pretimd, in contextul gindirii lui Popriscin, atitudini clar subliniate.
Nu ne indoim insa ca Dumitru Furdui va putea juea multi ani de-acum incolo acest rol-studiu, realizat cu concursul pictorului scenograf Mircea Marosin, autor al dramatizarii si al spectacolului. (Functia plastica a decorului valorifica prin simplitate austera mai ales ultimul tablou.) In decupajul regizoral se gasesc insa unele stridente, o anumita incarcatura, o aglomerare de efecte exterioare, de care protagonistul nu avea nevoie. In banda sonora, latraturile ocupa prea mult loc, acoperind uneori actorul... in alta ordine de idei, scoaterea afara din pagina a replicii : „mie sa-mi descrieti omul ! Vreau sa vad omul !" si culegerea ei cu majuscule (Furdui tipa aceste cuvinte, cocotindu-se pe dulap) denota un mod vulgarizator de intelegere a tendintelor umaniste gogoliene. Nici simbolul scenic ce avea sa ilustreze claustrarea lui Popriscin prin adunarea mobilelor — a universului de obiecte — in jurul sau nu obtine forta plastica intentionata. Dar, precum spuneam, acest rol-studiu presupune un exercitiu continuu, o imbogatire pe parcurs, o sondare in profunzimile textului, mult timp de-acum inainte, fiindca in acest spectacol al unui singur actor, niciodata caderea cortinei nu poate fi confundata cu sfirsitul reprezentatiei.
Mira Iosif
Sursa:
Revista TEATRUL, iunie 1966
via www.cimec.ro
No comments: