 |
| Alaturi de sotia si fiica sa |
Dem Radulescu ne-a parasit de cativa ani, lasandu-ne rasul
mai sarac si zambetul mai rar. Lasandu-ne inimile bolnave de un mic dor
nelamurit, un dor dupa o stare de voiosie pe care numai el stia s-o faca sa se
nasca din chiar felul cum rostea cuvintele – uneori spunandu-le doar pe
jumatate – din felul cum le accentua muzicalitatea – acea muzicalitate speciala
a cuvintelor pe care numai actorii cu “sclipiri de geniu” stiu s-o puna in
valoare pe deplin.
 |
| Farfuridi |
(…) De cate ori se afla intr-un turneu in strainatate –
acolo unde sala se umplea ochi de “diaspora”- ropotele de aplauze il copleseau
de cum se ivea pe scena. Nu apuca sa scoata un sunet, ca iubirea pentru el
dadea navala spre rampa, semn ca romanii plecati departe, in pribegii de tot
felul – nu incetasera sa il adore.
S-a scris despre el si s-au spus despre el tot felul de
vorbe. Cele mai multe de bine. Cine ar fi putut sa-i nesocoteasca uriasul
talent actoricesc? Bonomia fara egal?
Dar s-a scris si s-a spus prea putin despre “Omul” care a
fost… Bibanu’.
Despre bucuria lui de a trai – pe care o impartasea nu numai cu
publicul sau, mare cat o tara, ci si cu cei cu care-si impartea camera in
turneele din tinerete, ori cu care juca intr-un film sau intr-o piesa – la
teatru sau la televiziune. Sau la “teatru la microfon”. S-a vorbit prea putin
despre modestia lui – nefireasca pentru harul lui dumnezeiesc. Despre sfiala cu
care-i intampina pe semenii lui – oameni simpli. Si poate de aceea oamenii
simpli il simteau ca pe un frate de-al lor ceva mai … comic. S-a vorbit prea
putin despre “Profesorul” care a fost. Avand un cult pentru scoala, pentru
educatie, pentru “cunoastere”, Bibanu’ si-a iubit cu fervoare profesorii de la
Liceul “Alexandru Lahovari” din Ramnicu Valcea. Si si-a dorit sa fie un
profesor bun… Bibanu’ a insuflat toate aceste sentimente invataceilor sai care
azi, cand Bibanu’ nu mai este, il pomenesc ca pe “Marele noroc al vietii lor…”.
Muncea nestapanit, de dimineata pana noaptea tarziu. Nu intarzia niciodata la
spectacol. Venea cu 2-3 ore mai inainte, ca sa intre in pielea personajului. Nu
uita sa vina la repetitii sau la o imprimare – oricat de tarzie – de la radio.
Acolo, la radio, se intampla sa vina direct de la cate o filmare. Eventual plin
de noroi, ori de praf, ori terminat de oboseala. Venea si la 10 noaptea daca
era “spatiu” de imprimare – ca sa nu-l astepte in van “Nea Vova”marele si mereu
neobositul regizor al emisiunilor vesele de la Radio – Ion Vova. Cand sceneta
“scartaia”, Dem Radulescu ii adauga de la el “cateva poante”. Asa, “ca sa iasa
cat mai bine”…
Avea un cult pentru mari comici de la noi si de aiurea. Ii
placusera enorm Chaplin, apoi Toto (“Italianul ala pitic care te facea sa mori
de ras numai ce-l vedeai ca umbla pe ecran” … Ar fi dorit sa-l cunoasca pe Fellini…
Si – poate – sa joace intr-un film de-al lui “Federico”!... Nu s-a plans
niciodata de conditiile lui de viata. Nu compara starea lui materiala cu
huzurul in care au trait si traiesc alti actori, putini la numar, daruiti, ca
si el, cu sclipiri de geniu – dar pe care Dumnezeu i-a trimis sa se nasca prin
Franta, prin Italia ori prin America.
Silvia Kerim – Amintirea ca un parfum…
No comments: