Statuia
Daca n-a venit sfarsitul pamantului la 1 ianuarie 2000, vine cu siguranta acum, in aprilie 2012 !
E clar, mi se facuse semn si d-aia n-am prea fost cu sufletul impacat sa fac drumu’ la Bucuresti, mai ales dupa ce aflasem cu cine concurez.
Au insistat, aducand argumente serioase, si Boroghina si Mesterul Vlad Mugur, cum ca e vorba de respectul pe care il acorzi celorlalti doi nominalizati, echipei de realizatori a spectacolului, teatrului, Galei etc. Sigur ca aveau dreptate, dar, parca, si eu aveam dreptate ; simteam eu ceva, imi spunea mie inima ca ceva nu e in regula … Da’ la urma urmei, ce-o sa mi se intample daca ma duc? Am vazut eu actori de Actori care au plecat cu coada intre picioare, dar eu : ce-am avut si ce-am pierdut ?!
M-am dus, am achizitionat ceva rufe noi, ca n-aveam din astea pentru dat in spectacol, m-am urcat in trenul pe care l-am prins in ultimul moment (alt semn !) si pe drum m-am certat tot timpul cu nevasta-mea : uitasem buletinul acasa.
In sfarsit, ca doua colete puse la vagonul de posta al unui tren personal, cu ambalajul deteriorat, am ajuns in Bucuresti. Ce n-am suportat eu Bucurestiul asta in timpul studentiei, n-a fost nimic pe langa cat il uram atunci, in Duminica aceea trista a unei gari pustii si reci.
Conform Protocolului a trebuit sa vin cu o zi inainte pentru repetitii cu televiziunea. Atent cum sunt cu sotia mea, s-o imbunez, sa-i ofer o zi placuta in capitala tarii, i-am propus sa-i cumpar… ceva presa, sa aiba cu ce sa-i treca ziua mai repede.
Zis si facut : in trecere pe langa tonetele cu ziare am luat doua, i-am facut cadou si o sticluta ½ cu apa minerala - ca eu nu ma uit la bani !, dupa care am cumparat bilete de transport cu troleul. In troleu am fost foarte atent cu locul in care am pus biletele, sa nu le pierd, ca poate le deconteaza si p-astea UNITER-ul.
Ajunsi la Hotel, la Receptie, am avut un moment in care mi-am privit cu suprematie nevasta, nu m-a intrebat nimeni de buletin.
– Vezi daca sunt cunoscut (i-am soptit la ureche, sotiei), nici nu ma mai intreba de acte !
Ne-am dusat, am mancat sanvisurile aduse de acasa, ne-am intins pe paturi, eu am dat drumul la tv, iar nevasta-mea a inceput sa rasfoiasca presa. Nici n-am apucat sa-mi trag sufletu’ ca lumea, ca sare din pat ca arsa, reprosandu-mi pe ton amenintator ca nu trebuia sa venim, ca n-am ascultat de ea, ca iar are dreptate, ca… Doamne, ce-am mai tras de ea pana i-am scos ziarul dintre dinti. Si eu, eu in situatii din astea, daca sunt trezit brusc din somn, plang de ma rup. Noroc ca tocmai a doua zi era petrecerea.
Ce se intamplase : unul din ziarele pe care le rasfoia sotia mea dadea la sigur stirea cu poze, cu aprecieri pozitive, cu concluzii firesti, ca la categoria Cel mai bun actor, castigator este Dorel Visan. N-aveam nimic impotriva, mi se parea firesc, dar pentru cateva secunde am avut impresia ca am fost invitati de fapt, la un parastas, de vreme ce se vorbea la timpul « zis si facut »…
- Gata, hai, bagajele…si-acasa ! Acum, in acest moment !, preciza ultimativ doamna din fata mea !
Avea dreptate ! Da ! zic, da’ daca plecam, ne pun astia sa platim si Hotelu’ si nici nu ne deconteaza biletele. Fiind vorba de bani, am convins-o.
A doua zi dimineata la repetitia cu televiziunea, nimeni nu mi-a dat nicio importanta. Cu Dorel Visan cand m-am intalnit, am avut impresia ca se uita la mine ca la felu’paispe. Acu’ si eu ce-oi fi vrut, sa ma ia in brate sa ma pupe ? Omu’ s-a comportat normal, civilizat.
Repetitia a fost oarecum simpla : de pe scunul pe care eram obligat sa stam, la auzul numelui castigatorului, trebuia sa ne sculam si sa mergem cu camera 4 pana la scena, apoi cu camera 2 catre Presedintele Caramitru care ne intindea mana, dupa care cu camera 1 pana in fata microfonului unde se citea numele celui premiat. Usor.
Numai ca seara , ascuns in scaun, dupa ce mi-am facut de cateva ori cruce cu limba-n gura de bucurie ca nu ma stie nimeni, la auzul numelui meu - castigatorul, m-am ridicat cu atata putere si atat de repede ca am uitat de parcursul stabilit cu televiziunea si m-am dus direct la Premiu. Parca-l vad si acum pe dl. Ministru Ion Caramitru, care a mers jumatate de scena cu mana intinsa sa ma felicite, si eu, eu cu ochii dupa… plicul cu mici atentii. Am balbait cateva cuvinte domnului Claus Henning, director, Consiliu Britanic, care mi-a inmanat trofeul si diploma si care mi-a adresat, probabil intr-o engleza impecabila, cateva cuvine la care, cum era si firesc, am raspuns cu « merci », dupa care, tot cum imi este obiceiul, am inceput sa vorbesc prostii, si gata !
Acum, azi, sunt linistit. Si pentru ca Boroghina si Cornisteanu nu pot veni sa faca LAUDATIO, la Craiova este deschiderea Festivalului Shakespeare, am apelat la solutia de avarie, la prima mea sotie ca nimeni nu ma cunoaste mai bine decat ea. Doua saptamani am repetat cu ea acest moment, e « tais » !
Si ca sa nu fie totul asa cum trebuie nici azi, ca sa nu-mi tihneasca serbarea, in loc sa ma bucur de premiul acordat de Senat, stau si ma framant la ideea ca daca tot am doua trofee UNITER, trofee cu « greutate », si daca sunt din bronz, si daca mai am timp sa mai primesc inca unul… le topesc si cu siguranta ca din trei trofee pot sa pun de o statuie… o statuetă... ma rog, de un bust… un bustulet… ceva acolo, ca sa ramaie, un fel de « nu ma uita »!
Valer Dellakeza
23 aprilie 2012
Multumesc si pe aceasta cale domnului Valer Dellakeza pentru amabilitatea de a-mi pune la dispozitie arhiva personala. Si da, in 2014 a venit si al treilea premiu UNITER. Felicitari si la cat mai multe!
L. J.
No comments: