 |
| Dida Solomon-Callimachi |
In stagiunea 1927–1928, intre zidurile teatrului din Sarindar se desfasoara o aventura teatrala interesanta, chiar daca soldata cu un esec. Dida Solomon-Callimachi inchiriaza sala pentru compania privata pe care tocmai o infiintase si care se numea Teatrul I.L. Caragiale.
Ca sa vina in Sarindar, Dida Solomon parasea Teatrul National. Fusese angajata acolo in 1921, dupa absolvirea Conservatorului, unde studiase cu Nottara. Era o actrita inteligenta, de o frumusete aparte, cu afinitati pentru autori ca Strindberg, Ibsen, Wedekind, Wilde, Cehov, Pirandello – autori jucati ocazional si la noi, fara a constitui insa pilonii politicii repertoriale nici la teatrele nationale, nici la companiile private. Totodata, o atrageau teatrul si arta de avangarda, impartasind aceste gusturi si preocupari cu sotul ei, Scarlat Callimachi.
Are uriasa sansa sa debuteze pe prima scena a tarii in rolul titular din “Domnisoara Iulia” de Strindberg, spectacol cu premiera in aprilie 1922, in care evolua alaturi de G. Ciprian, interpretul valetului Jean. A fost o creatie exceptionala, pe masura complexitatii rolului, o creatie aclamata de critici si care o recomanda pe tanara actrita pentru roluri de profunzime, de traire intensa. Asadar, ce a putut-o determina sa plece de la National?
Raspunsul scurt este ca nu a mai fost distribuita in roluri pe masura potentialului sau. Intrucat nici ulterior nu i-au suras multe sanse, intalnim aici cazul – extrem de rar pentru un actor – in care debutul coincide cu apogeul carierei artistice. Un raspuns mai lung (si, poate, mai partinitor) formuleaza Ilarie Voronca, el oferindu-ne posibilitatea sa aruncam o privire in culisele Nationalului:
„O intreaga evolutie a ramas teatrului romanesc necunoscuta. Niciodata geniul lui Claudel n'a tulburat intrigele si ingamfarea culiselor de la noi. In treacat doar s’au rostit nume ca Wedekind, Kaiser, Hasenklewer. Strindberg, o exceptie. Desigur ca, necunoscut fiind aportul acestora, cu atat mai stranii vor parea acei care, continuandu-i, au ajuns la rezultate si mai indraznete. Acest prim neajuns, al ignorantei, se complica insa cu un altul mult mai dureros. Intru realizarea teatrului pur, e nevoie de artistul fulger, artistul-dinamita, artistul-artist. Pe acesta mediocritatea il inlatura cu bagare de seama. Teatrul romanesc castigase (prin ce fericit hazard?) un extraordinar interpret al lui Strindberg: D-na Dida Solomon. Dela venirea D-lui Corneliu Moldoveanu la directia Teatrului National, talentul puternic al D-nei Dida Solomon n’a fost utilizat in nici un spectacol. In schimb, afisele sunt zilnic intesate cu mereu aceleasi nume de gaste limfatice si nazale. (...)
Sistemul gasit de actualul director e ingenios. Cu pretul unui rol daruit bine, un articol de lauda intr-un ziar raspandit. Si totusi o intrebare trebuie pusa: De ce talentului izbind dur ca un aruncator de disc, temperamentului desavarsit al D-nei Dida Solomon (poate una din cele mai depline personalitati ale Teatrului contimporan) nu i-a gasit pana acum Directorul Teatrului National nici un rol spre interpretare? (...) Fenomenul inlaturarei treptate s’a petrecut cu aceeasi precizie si fata de un alt admirabil temperament: D-na Almajan-Buzescu.”
Acuzatiile lui Voronca sunt insa si mai grave (nu stim cat adevar se ascunde in ele, dar probabilitatea trebuie luata in calcul): „Alaturi de mediocritatile perindandu-se invariabil ca un peisagiu de panorama, glasul sculptat in marmura si gestul de unda, nesovaielnic, al D-nei Dida Solomon ar fi salvat prestigiul atator spectacole. O lamurire ni se ofera simplu: antisemitism. (...) Antisemitismul e insuportabil oriunde, dar mai cu osebire, in cadrul inteligentei si artei (s.n.).” Intr-adevar, Dida era evreica. E greu de stabilit cat a contat acest lucru in colectivul de la National, dar se pare ca a contat pentru familia sotului ei, care l-ar fi dezmostenit din cauza acestui mariaj.
Oricum, intelegem de ce actrita, desi tanara si lipsita de experienta manageriala, se lanseaza intr-o intreprindere dificila cum este fondarea unui teatru privat. Din trupa mai faceau parte G. Ciprian, M. Gingulescu, V. Valentineanu, C. Hociung, Mitzi Ignatescu, Angela Lunceanu s.a. – unii fiind recrutati dintre tinerii care participasera, asemenea Didei, la putinele tentative de teatru avangardist de la noi (spectacolele stilizate ale Gruparii Insula).
Teatrul Caragiale este inaugurat cu “Ministrul de Gh. Braescu, o satira politica in regia lui Sandu Eliad, care nu se bucura insa de succes si care, la drept vorbind, nu corespundea programului trupei, dar care fusese aleasa din ratiuni comerciale. Se reia “Domnisoara Iulia” (tot in interpretarea Didei Solomon si a lui G. Ciprian), apoi este pusa in scena piesa “Camarazii” de Strindberg – „in bizara regie a lui Sternberg si-n decorurile originale ale lui Maxy”, in registrul realismului simbolic. Abia “Ratatii” de H.R. Lenormand (regia: Sandu Eliad, decoruri: Maxy, cu Dida Solomon si Al. Critico in rolurile principale) se bucura de un anume succes, dar intre timp se acumulasera datorii, si compania se desfiinteaza.
Peste ani, in 1939, cu ocazia altei montari a piesei lui Lenormand, la Compania Bulandra (regia: Soare Z. Soare) – un spectacol nereusit in opinia criticului – N. Carandino isi amintea ca, „la Teatrul Caragiale, d. Sandu Eliad, desi cu mijloace mai reduse, desi pe o scena mai putin utilata din punct de vedere tehnic, a reusit sa inchege pe vremuri un spectacol din care publicul a pastrat vie amintirea Didei Solomon, a lui Al. Critico si a lui N.N. Matei, pe langa obsesia dramei”
Sursa:
Daniela Gheorghe
“Din istoria scenelor bucurestene: Sala din Sarindar" (I)
No comments: