 |
| Liliana Tomescu si mama Valentina |
Amintiri...
Fragment dintr-un interviu cu doamna Liliana Tomescu in dialog cu doamna Silvia Kerim.
"- Tatal meu, Virgil Tomescu, a fost medic. Specialitatea lui era radiologia, dar pe langa faptul ca era un extraordinar specialist, el avea un neasemuit talent de a vorbi cu bolnavii. O extraordinara vocatie pentru comunicarea cu oamenii. Deja din sala de asteptare, bolnavii se simteau mult mai linistiti, stiind ca vin la el. Avea si un glas profund, linistitor, nu se grabea cu bolnavii. Si inca ceva: in toata viata lui, tata nu si-a luat nici o zi de concediu... Mi s-a intamplat de multe ori sa-l intreb: "Tata, dar tu chiar nu ai nevoie de un pic de vacanta? Nu simti nevoia sa te odihnesti cat de cat?". Iar el imi raspundea invariabil: "Si daca eu plec, ce-o sa se intample cu bolnavii?". Da, cred ca de la el am mostenit placerea aceasta nemaipomenita a comunicarii, care in teatru a devenit dialogul cu publicul.
- Iar mama?
 |
| Liliana Tomescu si mama Valentina |
- Mama este o femeie extraordinara. O cheama Valentina si e cu mine in Suedia. Are 100 de ani si 6 luni...
- Iata, am cazut de pe fotoliu la auzul acestor vorbe! Bravo! Va urez sa-i urmati exemplul!
- Bine ar fi, mai ales ca este un om extrem de generos... Cand ne-am despartit, acum, la plecarea noastra spre Romania, mi-a spus doar atat: "Te rog sa fii fericita!". Mama a fost pictorita, o pictorita scolita, a absolvit facultatea de Belle Arte, cum se numea pe atunci. Printre profesorii ei s-a numarat si Jiquidi. Intr-o zi, marele pictor i-a spus: "Sa stii, Valentina, ca cel mai frumos tablou al tau este Liliana!". Desi a facut multe tablouri, mama mea n-a avut niciodata vreo expozitie. Iar picturile le-a daruit rand pe rand.
- Si teatrul? Cum v-ati descoperit vocatia?
- Nu... deodata. N-am fost un copil care recita poezii. Dimpotriva. In scoala, eram buna la matematica, castigam concursuri pe tara. Ce-i drept, mergeam des la teatru cu ai mei. Si la cinema. Mergeam si singura, schimband cate ceva din uniforma obligatorie, ca sa nu fiu recunoscuta ca eleva. Scoala "Sf. Maria" era de maici, severa. Mergeam la balcon, la galerie, la "cucurigu". Nu, nici vorba de actorie pe-atunci. As fi putut deveni mai repede inginer de poduri, as fi putut construi case. Numai ca, intr-o zi, trecand eu prin Piata Amzei, in fata unei cladiri foarte frumoase care exista si azi, am vazut o coada mare, formata din tineri si tinere. Am intrebat despre ce e vorba si am aflat ca acolo e Conservatorul de arta dramatica si ca se da examen de intrare la Teatru. Am mai aflat ca trebuie sa te prezinti cu o poezie si cu nu mai stiu ce. "Ce-ar fi sa-ncerc si eu?", mi-am zis. Asa ca mi-am luat inima in dinti, am stat frumos la coada aia interminabila, am intrat si am spus nu mai stiu ce poezie si inca ceva, habar nu mai am ce... Toate astea in fata unei comisii din care faceau parte minuni ale teatrului romanesc: Marioara Voiculescu, Alice Voinescu, Maximilian. Rezultatele se dadeau peste vreo doua-trei zile. M-am dus, m-am cautat pe liste si am vazut ca am cazut. Ei bine, asta m-a suparat foarte rau! Si mi-am zis: "Cum adica? Eu sa fac ceva si sa nu-mi reuseasca?". Si-atunci, "leoaica" de mine, nascuta intr-o zi de duminica (la orele 12 ziua) am sters toate celelalte posibilitati care-mi stateau in fata si m-am incapatanat pe reusita in teatru. Noroc ca ai mei n-au fost prea contrariati. Ce-i drept, tata mi-a spus: "Incearca, dar eu nu cred ca vei reusi". Ca sa reusesc, m-am facut "auditor", adica timp de aproape un an scolar am frecventat toate clasele cu studentii care reusisera sa intre in anul I. Spre norocul meu, la jumatatea anului, adica in luna februarie, s-a mai dat un examen de intrare. M-am prezentat inca o data imbracata in scolarita si cu coditele de rigoare. Aveam ciorapi treisferturi, albi, fusta gri, plisata, asortata cu bluzita alba. Iti dai seama cat eram de ridicola. Plus ca ma prezentasem cu niste poezii de un tragism nebun. In vremea aceea, se prezentau la examen la Conservator tinere femei foarte frumoase si foarte elegante, putin vampe, pudrate, rujate, parfumate. Veneau si ele cu poezii de Esenin, cu ceva grav... suferinte mari, ce mai! Ei bine, si in februarie am cazut! Numai ca iar m-am ambitionat!
"Acumulasem" mult intre timp, nu mai visam decat teatru, asa ca, fara sa mai intreb pe nimeni - nimic, am facut o cerere la Minister, cum ca sa ma primeasca, totusi, si pe mine, in eventualitatea unor suplimentari de locuri, si anume in anul in care meritam, dupa cat invatasem. Stupoare! Cererea s-a aprobat! Asa ca, am dat din nou examen si... am intrat direct in anul III..."
Sursa foto: Oreste Florian
Sursa text: http://www.formula-as.ro/2006/724 (fragment)
No comments: